Sunt ciudată ca vremea. Sunt ca o zi mofturoasă de toamnă, cu soare și furtuni în mai puțin de 24 de ore. Mi-e sufletul agitat ca stropii de ploaie care nu știu unde să cadă, care lovesc ferestrele și pământul, fără să știe care le e drumul. Îmi încarc trupul cu tot felul de griji. Îmi ard sufletul alegând să iubesc oameni cărora nu le pasă. Aleg oameni pentru a le oferi încrederea mea. Uneori aleg orbește, bazându-mă pe instinct. Cred ca o naivă în oamenii buni. Oamenii care se trezesc dimineața cu gândul la ce pot face, nu la ce pot distruge. Cred în oamenii care aleg să iubească nu să pună piedici. Și iubesc mai tare ca orice oamenii care zâmbesc, care întind mâini, oamenii recunoscători și oamenii care cred în oamenii. Mi se spune naivă, dar de fapt am descoperit secretul acelui zâmbet pe care îl port mândră … nu mai port lumea pe umeri. Nu o să pot schimba toată lumea că doar n-oi fi vreo supereroină din benzi desenate sau din vreun film cu Bruce Willis. Nu o să reușesc să ajut toți oamenii din jurul meu căci uneori e nevoie să mă ajut pe mine. Ca într-un accident aviatic… înainte mă ajut pe mine și apoi pe ceilalți. Nu pot schimba oameni. Nu pot lupta cu răutăți de doi bani, deși frâng sufletul deseori. E ok să nu pot. E ok să accept ce nu pot schimba și să schimb ce pot cu adevărat.
Continui să cred în oameni. Să îi ador. Continui să am încredere în oameni pe care îi aleg să îi adaug în suflet, fix ca la facebook. Și e ok să am, pentru orice eventualitate, și butonul de remove friend. Nu o să mai port lumea pe umeri, nu ajută pe nimeni. Nu mai încerc să schimb oameni, ci doar să le arăt varianta mea a poveștii. Căci e o poveste, oameni frumoși, iar creionul e la noi pe birou…
P.S. Ador melodia asta. Și varianta asta. Și lumea .
The post “Don’t carry the world upon your shoulders” appeared first on Anotimpuri și alte iubiri din București.
